Soarele rasare la apus de luna

Soarele răsare la apus de lună

Am văzut seara trecută o luna plina, rotundă, nebuna și frumoasă. O luna similara văzusem cu aproape un an în urmă, într-un context nebun ca lupul care urlă la luna plină. Seara aceasta Dumnezeu m-a făcut sa vad soarele și luna pe cer în același timp. Unul coborând, cealaltă ridicându-se. Dimineața, pe când soare mijea la răsărit, luna dispărea calmă.

Se spune ca orice sfârșit e un nou început. Această  imagine a soarelui înlocuind luna a fost, pentru mine, cea mai sugestivă dintre toate.

De-a lungul serii  imaginea lunii pline și frumoase m-a urmărit de prin tot orașul.  Tema început – sfârșit, sfârșit- început  mă hărțuia odată cu luna care se reflecta în parbriz.

M-am trezit dimineața cu un gând care nu mi-a dat pace până nu am început să îl scriu.  În fiecare clipă un sfârșit poate  fi început, un început este acum independent de soare, de lună, de munte de ploi, independent de viață.  În fiecare clipă începe ceva.

Dacă acela a fost exemplul elocvent cum după fiecare noapte urmează o nouă zi, un nou soare o noua lumină, mi-am dat seama că doar noi putem trage jaluzeaua să vedem continuu întuneric. Fără soare, fără lună, doar întuneric.

Și acest gând este un nou început. Este începutul de a ști că în fiecare clipă e un nou început. Doar noi suntem prea grăbiți să vedem, luna soarele și lumina zorilor.  E un gând la fel trecător precum clipa care vine. Aceea a noului început.

Multumesc pixabay.com pentru fotografii