Cu Pitica prin Țara Făgărașului

“Țara mea cu oameni buni” – Cu Pitica prin Țara Făgărașului

E a doua poveste pe care o scriu pentru proba Momondo, prima am scris-o cu cea mai profundă emoție, dar nu am putut să o postez. În continuare este o călătorie care m-a inspirat, mi-a dat un țel. Nu este cea mai profundă din viața mea, dar are propria semnificație pentru mine.  

Am ales această variantă pentru că, pentru mine, toate călătoriile sunt frumoase în egală măsură.  Dar să o descriu pe aceea, cea care îmi mângâie cel mai mult sufletul e ca și cum mi-aș profana altarul amintirilor. Aceasta pentru că, atunci când vorbești despre cele mai calde povești din viața ta, dacă vrei să surprinzi momentul, trebuie să fii onest și să lași emoția să curgă. Să te lași dezbrăcat de tot ce ești și să îți arăți adevăratele trăiri,  frici și gândurile cele mai profunde să iasă la suprafață. O călătorie ca o experiență e aproape un act intim. Niciun premiu din lume nu poate răsplăti o astfel de poveste. Aceasta nu se vinde, nu se vorbește. Doar se trăiește.

Astfel, vă invit să citiți o călătorie care mi-a dat un țel: să arăt oamenii faini, mai ales români buni. Simpli, necunoscuți, dar care își fac treaba bine. Călătoriile sunt cea mai profundă formă de cunoaștere. Vă îndemn să scrieți în comentarii pe blog poveștile voastre de drum care v-au provocat să dați altă semnificație lucrurilor, să schimbați obiceiuri, să găsiți un țel.  Din trei motive. Așa putem duce mai departe povestea oamenilor buni și frumoși care-și văd de treabă și păstrează valorile autentice ale României. Apoi îi putem inspira și pe alții să călătorească de dragul cunoașterii prin călătorie.

Cel de al treilea  motiv este că Momondo ne premiază dacă voi scrieți poveștile în comentarii pe blog sau social media cu 500 euro pentru un citybreak sau unul dintre cele 5 vouchere de 50 euro. Așa putem călători și trăi noi povești.

Țara mea cu ochi frumoși și un weekend în Țara Făgărașului

După ce  am început să călătoresc pe moto, m-am trezit la un moment dat fredonând în cască “Țara mea cu ochi frumoși”. E un cântec vechi, al Corinei Chiriac, pe care l-am auzit în copilăria mea. Majoritatea nu îl știți, nici eu nu știam că îl mai am în cutiuța memoriei până nu m-am surprins cântând. Făceam multe excursii prin țară, iar la final de zi mă surprindeam fredonând, mai degrabă lălăind și repetând un anumit vers. Creierul nostru e fabulos cum asociază lucruri, iar versul era despre ce mă atinsese cel mai mult în călătorie. Ca o tendință  “Țara mea cu ochi frumoși” era refrenul pentru peisaje mirifice, lălăiam “țara mea cu oameni buni” când un om din acea călătorie mă încântase. Așa am instaurat rubrica “Țara mea cu ochi frumoși” pe blog.

Am plecat într-un weekend spre Țara Făgărașului. Locul acela mă atrage din nou și nou prin, încă, virginitatea mediului rural. Scopul era altul decât delectarea, nu o să intru în detalii, cert e că mă inspiră. Mi-am pregătit rapid bagajele și am plecat cu Pitica la drum.

Ca o paranteză, Pitica este mașina și prietena mea de ani de zile. Mai am o prietenă de drum, ea e Pitzi(poanca). E motocicleta mea, care mi-e dragă, dar nu are portbagaj și care are nevoie de vele să prindă viteză.

Am sunat la doamna Popa, la Moara cu Noroc. Nu am mers des, dar mă întorc de fiecare dată cu drag acolo. Îmi place aspectul de casă cu specificul din Făgăraș, oamenii și  Moara.

Țara Făgărașului  – prima oprire Șinca Veche

M-am pornit devreme, știind că urma să mă târăsc pe Valea Prahovei, acel drum bolnav pentru turismul românesc. În plan era să dau o tură pe la Șinca Veche înainte de a mă caza. După ce am făcut stânga la Predeal și am lăsat coloana melcului în spate, am început să mă bucur. Drumul Pârâul Rece- Poiana Mărului – Șinca Veche e o simfonie! Curbele, acum ac de păr, acum ample, pădurea, mirosul proaspăt de lemn te reface și îți arată că a meritat să conduci ore în șir în coloană. În Poiana Mărului deja simți că ai depășit Muntenia. Căpițe de fân, rânduite ardelenește se arată la marginea poienilor. Oamenii au decență aparte, aici am cea mai hazoasă poveste de călătorie prin România.

Mănăstirea rupestră e plină de semnificații pentru persoanele cu aplecări spirituale, circulând o mulțime de povești despre minunile care se întâmplă acolo. Dar nu pentru poveștile altora mă întorc acolo, ci pentru conexiunea pe care o simt cu acel loc. În timp aspectul intrării în templul Ursitelor (cum mai este numită) s-a modificat într-un mod ușor neplăcut mie. Asta nu schimbă cu nimic faptul că acest loc are o vechime de 7.000 de ani și a fost martoră politeismului dac, mai apoi a creștinismului.  Am mers la templu, am vizitat, fără să cer minuni. Minunile se întâmplă în fiecare zi.

Câțiva kilometri mai sus este mănăstirea Șinca Veche. Este ce cred eu că ar trebui să fie un loc monahal. Simplă, cu aspect de casă țărănească, mănăstirea Șinca Veche te întâmpină cu mușcate la ferestre, precum casa bunicii. Peisajul de jur – împrejur îți amintește Dumnezeu a creat lumea.

Conduc la vale, țintind Ohaba, satul Moarei cu noroc. În asfințit, pe islaz, văcarii satului mână vacile acasă. Graiul molcom, sunetul talangei și soarele pe cer îmi spun că eu aici aparțin.

Moara cu Noroc din Ohaba – norocul

“Moara cu Noroc” nu are nicio legătură cu nuvela lui Slavici. Moara cu Noroc este cea mai veche moară din Țara Făgărașului, încă funcțională și norocul nostru (și al ei) este că a încăput pe mâinile unor oameni cărora le pasă. A fost construită la finalul anilor 1800, a fost întotdeauna în proprietatea familiei Popa (inclusiv în comunism, din câte știu)  și încă mai macină cereale. Este o inginerie arhaică, dar superbă prin mecanismele ei, prin modul în care natura face lucrurile să funcționeze pentru noi.

Pensiunea este o casă țărănească de munte, curtea este o explozie de culoare datorită florilor pe care doamna Popa le îngrijește cu grijă. Pârâul ce face moara funcțională susură continuu. În rest, doar păsările ce se aud.

Interiorul casei este simplu, de locuință din țara Bârsei, dar are tot ce trebuie unui loc de cazare. Oaspeții au tot confortul. Mai au ceva: căldura apartenenței. Într-o lume standardizată, prin întreaga casă, dar mai ales prin camera în care dl. Popa a făcut un mini-muzeu al costumului popular local, simți că aici, în acest spațiu ești, cumva, acasă.

În acea seara mai era o familie din Ploiești. Aveau o firmă de promovare media și se aflau la Moară să facă un documentar, pro-bono. Am stat seara până târziu cu ei în foișorul din lemn. Florile vesel colorate ce împodobeau pervazul ce mirosea a lemn de brad ne erau companioni.

Dimineața am avut un mic dejun bun, cu mâncare așa cum trebuie. Am mâncat zacuscă și dulceață de porumbe făcute de doamna Popa, am băut lapte proaspăt de vacă. Cămara din moară m-a îndemna să iau pentru acasă grâu integral, măcinat la moară și dulcețuri bune, cum găsești doar în zona de munte.

Mi-am luat la revedere și am condus mai departe. Pe măsură ce scriu realizez că mi-e dor de Țara Bârsei și poate ar fi timpul să mă reîntorc.  

Pacea lumii – un drum anevoios către liniște

M-am pornit la drum către cele două Sâmbete (de Sus și de Jos). La orizont se vedea cerul și munții Făgăraș.  Îmi propusesem să vizitez aproape orice obiectiv turistic care mă inspiră. Am urmărit fiecare indicator de atracție turistică și așa am lut drumul către Pacea lumii din Bucium. Cum să nu îți dorești să vizitezi un loc cu un nume atât de profund?

Drumul este îngust, din pământ,  mai degrabă o cărare pe care circulă mașini (sau cel puțin așa era!). Când vine o mașină din sensul opus, cealaltă trebuie să se retragă fie în verdeață, fie în nișele ce s-au format în timp de la astfel de manevre (nu este imposibil de parcurs, în parcare am văzut chiar un autocar ce tocmai pleca). Merită tot efortul! Pe măsură ce mă îndepărtam de drumul județean, lăsam în urmă gălăgia modernității. Se auzeau doar păsări care cântau pe limba lor. În față, cât cuprindeai cu ochii verde și albastru cerului.

Biserica își merită numele pe deplin. Locul în care este amplasată e colț de rai.  Lăcașul este alb, simplu, cu picturi neostentative albastre ce par să reflecte cerul din acea zi. Pacea lumii chiar plutește peste edificiul din Țara Bârsei.

La Vâltori – țesătoarea de la Lisa

Cum te îndrepți spre Făgăraș, în dreptul comunei Lisa apare un indicator turistic “La Vâltori”. E incredibil cu anumite amintiri se lipesc atât de bine de noi și abia așteaptă să iasă la suprafață. Sunt ani de atunci, dar îmi amintesc cum am parcat, iar imediat ce am oprit motorul am auzit clipocitul apei.

M-am îndreptat către căsuța din lemn din curte și m-a întâmpinat un domn în vârstă care m-a ghidat prin lumea țesătoriei pe apă. Nici azi nu știu dacă era domnul Victor Greavu, despre care am citit mai târziu că era proprietarul țesătoarei la a patra generație, sau alt membru al familiei.

La Vâltori este o reprezentare a întregului proces prin care trece lâna de la spălarea inițială, toarcerea firului, la țesătorie  și mai apoi la curățarea naturală prin vâltoarea pârâului Lisa. Pe un tărâm unde oieritul este preocupare ancestrală, prelucrarea lânii e o meserie la fel de veche precum originea noastră.  Iar la Lisa se respectă modul original -autentic, natural, de prelucrare. În curte erau atârnate covoare tradiționale din lână și gube mițoase din Maramu’. Aflu de la gazda- ghid că localnicii încă își curăță  țesăturile din lână aici, oșenii își țes lâna pentru portul tradițional fiindcă firul își păstrează rezistența și aspectul pufos.

Am fost suficient de norocoasă ca turul meu să fi avut loc într-un an bogat în apă și am văzut moara și țesătoria funcționând. Vâltoarea, deși are peste 150 de ani, este un mecanism inteligent, în modul în care procesele sunt înlănțuite unul după celălalt, prin modul în care doar apa este folosită să realizez lucruri pe care procese chimice (dăunătoare) și electrice le fac în zilele noastre. Fiindcă în curte am observat stupi, la plecare am luat un borcan de miere, pe care l-am pus alături de dulcețurile de la Moara cu Noroc.

Mi-am continuat drumul către Sâmbăta – Făgăraș – Dacia – Rupea -Cloașterf – Saschiz -București. Cirezi de vite, turme de oi pe dealuri, livezi de fructe și case încă tradiționale mi-arătau că acolo sunt oameni buni, care sfințesc locul.

Mi-amintesc cum în parcarea de La Vâltori am căutat pe net despre Lisa. Atunci am aflat prima oară că locuitorii din Lisa au fost ultimii partizani anticomuniști din România și cum în urma mișcării de rezistență din 1950 mulți localnici au avut de suferit. Pe vremea când făceam școala, istoria se scria altfel.  Este motivul pentru care vă încurajez la cunoaștere prin călătorie. Veți vedea locuri noi, veți reîncadra locuri și fapte în istorie, veți întâlni oameni frumoși și buni.

După această călătorie mi-am propus un nou țel: să scriu despre oamenii faini pe care îi întâlnesc, cu sau fără nume, care fac ca în jurul lor să crească iarba. Locurile fără oameni sunt deșert, omul este cel care sfințește locul.

Am scris mult. Nu pe cât de mult merită oamenii și locurile, dar suficient de mult să ne fi îndepărtat de îndemnul inițial.

Vă îndemn să comentați, mai jos, în blog sau în social media, călătoriile voastre care au adus noi semnificații, care v-au dat un țel, v-au schimbat obiceiuri. Doar așa îi vom inspira și pe alții să călătorească pentru cunoașterea intrinsecă pe care o aduc drumul, locul și oamenii.

Avem și a doua răsplată împărtăşind poveștile voastre. Momondo ne premiază, pe mine și pe voi, prin comentariile pe care le faceți, punând la bătaie un citybreak de 500 euro sau 5 vouchere de călătorie de 50 euro fiecare. Fiind generoși, ne ajutăm pe noi și  pe alții să descoperim noi lumi!

***Povestea de călătorie a fost scrisă pentru concursul Superblog Spring 2018 la provocarea Momondo***

Nota!!! Toate fotografiile fac parte din colecția personală. După cum ati citit ele înseamnă efort, costuri și emoție. In cazul în care le folosiți, am rugămintea să citați sursa.