Un loc cu suflet
Tocmai m-am intors de la Padina si nu-mi revin din euforie. O sa devin obsedata de melodia „Tara mea cu ochi frumosi”.
Venind dinspre Targoviste, am cotit stanga dincolo de Moroieni, noaptea pe intuneric. Pe masura ce inaintam spre Sanatoriu, padurea arata din ce in ce mai spectaculos in lumina farurilor, dezvelind un covoras de frunze maronii, stranse de ploaie si uscate de vant. Copaci maronii, galbui, aurii isi lasau umbra pe drumul de asfalt gaunos. Dupa ce treci de sanatoriu asfaltul ramane in urma , aparand un drum forestier, si tot ce vezi sunt copacii. Mai intai, pe o bucata de cativa kilometri foioasele isi lasa umbra jucausa si increngata pe drum, aruncand lenes cate o frunza. Mai apoi apar brazii. Pe intuneric se vad niste tulpini drepte, nu cred ca mi s-a parut, mai drepte decat stalpii de electricitate insirate de-a lungul drumului. Sunt gigantici, drepti, iar sub acoperisul pe care il formeza intunericul pare mai intuneric, iar negrul mai negru si cu toate astea eu nu mi-am putut infrana zambetul de satisfactie si uimire tot drumul. Traseul afost din ce in ce mai intortocheat pana sus, iar noaptea nu ne prea lasa sa vedem dincolo de brazii aliniati pe margine. Brazii aceia inalti si drepti! La un moment dat prietena mea a oprit la lacul Bolboci, incercand sa il lumineze cu farurile. Era foarte incantata, imi tot repetase ca o sa imi placa, vom inconjura lacul. Atunci noaptea, mai mult ii simteam intinderea, decat sa o cuprind cu ochii. Abia a doua zi am vazut de ce era ea atat de incantata!
Lacul Bolboci este o intindere de apa, imprejmuita de jur imprejur de munti, iar la poalele lor verdele brazilor se apleaca peste apa care are o culoare de verde intens. Al brazilor.
De la coada lacului Bolboci (unde intraseram in rezervatia nationala Bucegi) am mai mers pret de 10-15 minute si am vazut un colos arginitiu care se ridica chiar in fata noastra. Eram la Cheile Tatarului. Apropiindu-te ai senzatia ca te vei opri in colosul albicios, dar drumeagul curge lin pe sub stanca, serpuind. De abia pe zi am vazut ca stanca nu era singura minunatie de la Cheile Tatarului.Venind dinspre Padina poti sa vezi si un parau care curge curat chiar la muchia stancii, in unele locuri chiar opintindu-se in ea si sadindu-si salas. Inainte ca apa sa isi mute cursul din stanga drumului, pe langa stanca mai domoala ce strajuieste cheile, se formeaza o cascada micuta. Micuta si limpede, ca o antiteza a stancii masive ce o gazduieste la poale. In stanca cea mai impresionanta este o grota circulara care patrunde adanc in munte. Am tot mers pana am ajuns la Padina.
A doua zi ne-am pornit spre Babele. Gratie masinii de teren si a abilitatii prietenei mele de a topai pe munti cu 4×4, ne-am urcat in gigantul pe patru roti si ne-am pornit la drum. Nu spun cata adrenaliana s-a ridicat in vene cand, aproape de Babele uriasul era inclinat la aproape 90 de grade si totusi urca pe stanci. Ma cam vedeam cu roatele in sus. Si masina si pe mine…Dar am tot mers.
Am trecut pe la Cheile Tatarului, oprind la acea cascada, am incojurat lacul Bolboci, parasim drumul forestier si continuam urcusul. Pe masura ce avansezi (kilometri de traseu si prea putini metri in altitudine), brazii raman in urma iar in fata ti se deschide un peisaj de-a dreptul incredibil, mai ales acum toamna. Intre padurea de conifere si stanca, crestele muntilor sunt acoperite cu un covor de iarba scurta, care poarta auriul toamnei. Ici-colo cate un palc de jnepeni pateaza acel intins galben, iar masivul inclinat este presarat cu pietroaie in forme dubioase.
Langa Babe, cu Sfinxul in fata traiesc doi oameni deosebiti: Ginuta si Ginel. Cabana in care locuiesc se numeste Floare de Colt, dar sunt aproape sigura ca toata lumea ii stiu pe nume. La intrarea in cabanuta lor, mica, cocheta si mai ales impodobita cu meticulozitate si rabdare de Ginuta cu flora muntelui, exista un afis „Tinuta obligatorie”. M-a umflat rasul la mesaj si analizand „tinuta”: bocancii. Macarea Ginutei a fost geniala. Ciorbica buna si calda mi-a picat la suflet. Apoi Ginel a condimentat discutia cu povestiri de munte, Ginuta ne-a povestit cum a luat jepenii cuib cu cuib si i-a sadit. M-am simtit grozav. Sunt de 35 de ani in munti si nu se plang. Ginuta povesteste cu drag cum se trezeste si vede Babele si Sfinxul in fiecare dimineata. Ginel isi aminteste de cum zapada i-a acoperit casuta. Printre povestirile de munte a fost pomenit si Catalin. Eu l-am numit drept Catalin-omul muntilor.
Catalin e o legenda in partea locului.Despre el se povesteste in multe feluri. Unii vorbesc despre succesul lui la femei. Altii lauda puterea lui fizica. Cica, de curand, la etatea lui, a rupt un bat pe care il folosesc ciobanii, doar cu bratele, deasupra capului. S-o fi batut si cu ursul… Un localnic (din putinii de la Babele) ne-a confirmat „e chiar o legenda mosul in muntii astia.”
Am urcat la Catalin, la statie. Catalin are peste 70 de ani dupa cum spun unii, dar n-ai zice. Ne intampina cu glume. Are o voce joasa, dar adanca si rade. Dupa o viata la statia meteo, muntele e casa lui.
Urcusul nostru se opreste la Costila. Incerc sa fac poze, dar vantul imi muta mana. tocmai acea vantoasa si soarele spre apus ne-a scurtat sederea. Ne-am inapoiat la Floare de Colt unde Ginuta ne astepta cu niste carnaciori gustosi si jumari crontanoase. Am rontait putin ( era prea bun sa refuzi!) si ne-am intors spre Padina. Din nou noapte.