„Turistă în România”- O nouă zi, altă viaţă

După bairamul de cu o seară în urmă m-am cam trezit cu ochii în gură. E drept că, în clipa în care s-a oprit tămbălăul, am adormit ca un prunc. Deşi seara se lăsase răcoare, în cort, îndesată ca o larvă în sacul de dormit, chiar mi-a fost cald. Imediat ce m-am deşteptat, am băut o cafea, am mâncat şi am început să ne strângem „casa”. În vreme ce strângeam „patul”, cugetam că pe  cât de mult mi-a luat să pompez salteaua, pe atât de repede am strâns-o.

Purcedem din nou la drum cu destinaţia Ocna Sibiului. Chiar la ieşirea din Căciulata lucrătorii priponesc stânca în plasă, dar trecem lin, fără a prinde obişnuitele cozi de tiruri. Asta fiindcă le-au prins cei de pe contrasens, după cum am văzut mai târziu.Drumul  este spectaculos, şoseaua curge paralel cu Oltul, ieşi dintr-o curbă, intri în alta, iar râul te însoţeşte pe partea dreaptă, muntele pe stânga. Este o zi senină, aşa că atunci când drumul coteşte spre stânga ai senzaţia că asfalt, munte şi râu se topesc în cer. O curbă şi încă o curbă…Un munte şi încă un munte… Numai râul rămâne acelaşi.  Localităţile sunt puţine şi, sincer, nu ştiu să le enumăr. Oricum nu le dau prea mare importanţă, fiindcă spectacolul  pe care îl desfăroară drumul şi partenerii lui  îmi captează toată atenţia. Mai sus,  cred că în dreptul localităţii Brezoi, la intersecţia cu şoseau ce vine dinspre Voineasa,  vadul Oltului se lăţeşte şi presupun că acolo a primit în matca lui şi Lotrul. Îmi apare întrebarea „de ce se numeşte oare „Lotru”?” Pe valea acestui râu să se fi adăpostit tâlharii de odinioară? Rămân doar gânduri, în timp ce maşina continuă să urce şi să coboare odată cu valea Oltului.

Traseul continuă vălurind constant până în Sibiu, fără a fi plictisitor. Munţii se domolesc, transformându-se în dealuri calme, nu mai sunt văi abrupte.  Nu am fost până acum în Sibiu. Oraşul  este cochet, curat, cu un aer aparte, nu este atât de „comunist”, pe cât este Bucureştiul. Casele vechi au acel caracter săsesc pe care l-am vazut şi în drum spre Sighişoara, geamurile dau spre stradă şi sunt frumoase, fără a fi împodobite. Centrul e aerisit, drumurile sunt bine semnalizate, indicatoarele ne arată  drumul cel bun, spre Ocna Sibiului.

În apropierea ieşirii din oraş facem dreapta spre Ocna, iar borna kilometrică indică 12 km.  Prima localitate e Şura Mare. Aşezarea este într-un fel de depresiune, în depărtare se zăresc munţi, în spate lăsăm munţii. Casele sunt frumoase, haios colorate, având acele porţi înalte care nu dezvăluiesc nimic.

Următoarea localitate e chiar  destinaţia. Căutăm un camping şi suntem ghidaţi undeva spre gară (gara care este o haltă mică, după cum aveam să văd). Dilemă: camping în stânga, camping în dreapta, unde ne campăm? Am ales „Lacul fără fund” fiindcă ni s-a părut mai aerisit. Campingul mă  mulţumeşte de data aceasta, e frumos amenajat, are floricele la intrare, mese din loc în loc, alei şi pe fiecare alee câte o pubelă, grătare, duşuri şi umbră de la copacii mulţi, răsfiraţi pe toată aria campingului.  La intrare e un citat din Goethe „Să nu laşi să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să citeşti ceva frumos”. Iar noi ne aflam într-un loc frumos, iar aceasta era o primire frumoasă.:)  Şi încă o chestie foarte importantă, mai ales după ce cu o noapte în urmă suferisem din cauza gălăgiei: turiştii erau avertizaţi că la ora 23 toate zgomotele trebuie să înceteze.

Am întins cortul, am pompat cu sârg (experinţa îşi spune cuvântul), mai apoi am mers să văd Lacul fără fund. Lacul sărat este de un diamentru relativ mic, luciul apei  e  o suprafaţă verzuie, dar ,după cum spune numele, se zice că este foarte adânc. De jur împrejurul lacului se află oameni la plajă, de toate vârstele, de unde crezusem că voi găsi numai bătrâni, în apă alţi oameni, mare parte care făceau pluta.  Cu toate aceasta n-aş putea zice că era aglomeraţie. După ce am intrat în apă mi-am dat seama şi de ce stăteau oamenii în plută: apa era atât de sărată încât îi ţinea la suprafaţă. Am intrat în apă, iar după ce am ieşit sarea s-a cristalizat pe corp şi curgea după mine ca din solniţă. Am stat câteva ore la soare, cu zmeul lângă mine sperând într-o pală de vânt, dar degeaba. Spre seara am hălăduit puţin prin orăşel.

Ocna Sibiului e un orăşel mic, linştit, cu străzi întortocheate şi case frumuşele. Am avut impresia că  este cam pustiu. Existau turişti, dar multe case îmi păreau părăsite. Poate a fost doar o impresie greşită.