„Turistă în România” – s-a romanizat campingul

Mi-a plăcut mult la Ocna Sibiului. Faci plajă dacă ai chef, te plimbi, dacă nu ai chef de plajă, dar în primul rând e linişte, nu e balamuc. De aceeaşi liniste am avut parte şi în camping.  Proprietarul Campingului a dat seara un recital la terasa din camping, a cântat la chitara, atmosfera a fost plăcută. La 23.15  muzica a încetat,  după cum s-a promis, iar turiştii s-au putut retrage la somn. Aşa am făcut şi noi. Intru in cort, mă bag în sac şi aud un urlet. Era  câinele. Urla ca lupul! Mai rău e că bietul animal nu arăta a lup, ci a vulpe. De fapt, erau vreo două exemplare hibrid pe acolo. Maronii, de culoarea vulpii, cu urechi ascuţite precum vulpea, de înălţimea unei vulpi,  coada stufoasă şi arcuită precum a creaturii viclene…. numai că aceşti mici mutanţi erau putin mai laţi în spate, sugerând talia unui  câine! Iar acum să urle a lup! Vai de fundul mamii voastre cu cine v-o fi făcut! Nu trece mult că aud „buhuhu!”. buhuhu în măta că vreau să dorm! Câinele continua să urle, bufniţa să buhăie şi tot aşa până m-am obişnuit zgomotul de fundal (mult mai plăcut decât urlătoarea din Căciulata!) şi am adormit.

Dimineaţa deşteptarea, cafea şi hai să facem plajă. Nu se prea putea la ora aia, temperaturile nu seamănă deloc cu cele de la mare, la aceeaşi oră. Oricum am fost primii pe malul lacului fără fund.  Deşi era răcoare, nu se mişca nici frunza de vânt. Nici vorbă să îmi înalţ zmeul! Cu o zi în urmă prospectasem terenul şi deja ochisem în apropierea campingului un dâmb departe de cabluri electrice, lacuri şi copaci. Numai vânt să fi fost! Dar n-a fost să fie! Aşa că plajă, papă, apă… şi cam atât.

Timpul ca nomazii să îşi strângă cortul. Să îl strângi e uşor, aşa că lucrurile au mers strună. Mai greu a fost să ne punem „casa” în maşină, că deja se balamucise tot. Următoarea destinaţie : Horezu.  Graţie tehnologiei mobile dotate cu internet văzusem că există un camping, Trei stejari, în localitatea în care toată lumea se ocupă de olărit.

Mai mult am îndesat bagajele decât să le fi aşezat  şi am plecat, cu promisiunea de a reveni în Ocna Sibiului. Am  parcurs din nou valea Oltului, la fel de frumoasă, pe acelaşi drum spectaculos. Era o zi frumoasă, luminoasă, traficul relativ relaxat, aşa că am tot mers. Am trecut de Cozia, am făcut cu mâna din mers la campingul în care decibelii îmi zduduiseră timpanul, am ajuns în Râmnicu Vâlcea, am traversat Râmnicu Vâlcea… Am ajuns în Băile Govora, o staţiune de dimensiunea unui sat. Un sat frumos aş zice, aşezat între dealuri verzi, împădurite, cu case construite de o parte şi de alta a drumului, case, înalte cu brâu înalt (care sface parte din  beci, pentru a adăposti bunătăţile peste iarnă, după cum aveam să aflu) îngrijite, de oameni gospodari.

Am oprit în Băile Govora, pentru a ne dezmorţi,  să tragem un ochi şi să  vedem dacă există backup pentru cazare. În Băile Govora există un camping, unde te poţi caza la căsuţe. Slabe şanse să îţi întinzi cortul, cu atât mai slabe cu cât aceste căsuţe eru poziţionate în spatele unui ştrand  cu apă minerală, specifică staţiunii. Nicio şansă să frigem arătarea pe care o cumpăraserăm, obişnuiţi deja cu campingurile dotate cu grătar! Dar în lipsă de altceva ar fi fost bune şi aceste căsuţe. Necazaţi nu aveam cu să rămânem, la intrare în staţiune era un indicator spre o pensiune, iar în parcarea din faţa ştrandului erau oameni cu cheia în băţ. Oricum, planul era să rămânem la Horezu.

Zona este foarte frumoasă.  Traseul până în Horezu îl parcurgi suind şi coborând dealuri domoale, prin sate îngrijite. Drumul, la rându-i, e spectaculos (nu asfaltul, şoseaua, căci aceea e în reparaţii, am stat de două ori la stop pentru că se circula pe o singură bandă). Unduit, pe dealuri, din loc în loc traversează podeţe peste  cursuri de apă, linia şoselei preia ceva din specificul locului.

De cum intri în Horezu, până la ieşirea din localitate,   de o parte şi de alta a şoselei magazine sunt înşiruite vase din ceramică tradiţională, pitici de gradină şi bliblicuri ieşite din mâna olarilor. Descriam mai demult că îmi place Horezu, tocmai pentru acel aer tradiţional, pentru florile din curţi, de la festre şi chiar de pe marginea şoselei. Campingul era  la ieşire din comună, duă cum ne-a zis o localnică, aşa că traversăm localitatea uşurel.  Dincolo de case, pe partea dreapta a drumului, se vede o biserică veche, frumoasă pe care îmi propun să o văd după ce ne campăm. Îmi mai propun să merg din magazin în magazin, din atelier în atelier de ceramică.  Trei stejari! campingul! Tragem maşina în faţa campingului, dar ceva e dubios. Nu e nici urmă de cort, iar mare parte a căsuţelor par goale…. Chiar la intrare în camping  e o vacă cu un viţel  după ea. Mmmm. Nu trec două secunde  să ne dezmeticim când un ciuşmandel, în puţa goală şi cu un moţ roşu prins în păr, ne ţopăie prin faţă, aşa că ne căscăm ochii mai bine. Vreo două căsuţe mai jos, o nomadă veritabilă, solidă, cu batic în cap, d’aia cu fuste lungi şi bani în păr, întinde o covertură cu desene colorate (poate fi şi răpirea din Serai!). Din spate apare un alt puţoi mic. La următoarea căsuţă o altă nomadă, slăbuţă de data asta, dar tot cu fuste, bodogănea ceva în limba ei, probabil pentru cineva aflat înăuntru.  Iete nene s-au modernizat ţiganii, campingul a devenit şatră! 10-15 căsuţe erau populate de ţigani, aşa că nu e de mirare că restul campingului era gol. Am dat un ocol prin camping, până la recepţie. O ţigăncuşă mititică la 8-10 ani, frumuşică,  ne întreabă dacă vrem să stăm că sunt case. Mama a îngăimat ceva de genul că vroia să ştie dacă se poate pune şi cortul. Neconvingător! Deja mă gândeam cum ar fi ca eu să stau în cort şi şatra în căsuţe, iar când apăreau consorţii damelor,  cu pălării largi conducând căruţe cu covirtir, să dorească să ne lase nouă căruţa, să plece ei cu maşina. :)) Am avut aşa o pornire să fotografiez toată scena (puradelu în puţa goală, ţigăncuşa frumoasă şi lăiaţă, alea bătrâne pe „prispele” căsuţelor, rufele colorate, întinse între copaci!) numai neliniştea că nu puteam contoriza populaţia din orăşelul nomazilor m-a calmat. Nici n-am mai trecut pe la recepţie. Aam ieşit val vârtej şi am intrat într-un atelier de ceramică de peste drum.Era gol, aşa că am fotografiat magazinul. Apare şi meşterul olar. Tinerel, în salopetă, murdar de lut şi de culori, cu mâinile mâzgălite. Îl întrebăm dacă mai este vreun camping în zonă, iar el ne răspunde zguduind din cap. Nu, dar ce are ăsta?Îi povestim că este populat şi cum este populat, părea să nu ştie nimic, deşi locuia vis-a vis.  Noi continuăm să ne mai uităm la ceramică, cam fără chef, cumpărăm un suvenir şi plecăm. AM mai oprit la un magazin de ceramică, ne-am uitat mai mult în gol şi ne-am cărat din Horezu. Nu am mai vizitat nici biserica, nici toate magazinele şi atelierele!