Tara mea cu munti inalti

Din nou la drum! Traseul : Transalpina, mai exact bucata Rânca- Obârşia Lotrului.

Am purces la drum dis de dimineaţă ca să profit din plin de întreaga zi. Fiindcă balamucul din traficul bucureştean nu a ţinut cont eforturile mele de a mă trezi la o  oră matinală, am ieşit pe A1 pe la 7,30.  Autostrada, cum o ştiţi, nici prea bună, nici prea rea, nici prea aglomerată, nici prea liberă, într-un cuvânt plicticoasă. Singura secvenţă amuzată a fost oferită de un Gigi muşchi care în ciuda maşinii vechi de pe vremea războiului din Vietnam, se încorda să depăşească el tot. Maşina săraca încerca să se supună, scotea flăcări pe nas, fum îngrozitor pe tobă, numai că nu prea putea,bătrâneţea o betegise. Dar, nu şi nu!  Gigi se încăpăţâna să fie primul.Bine, eu am luat atitudinea lui drept amuzantă fiindcă nu s-a întâmplat nimic rău, dar amărâtul putea să termine prost această cursă de doi lei.

Am continuat drumul către Vâlcea, pe Dealul Negru, unde şoseaua a început să se întortocheze veselos, mai apoi am pornit către Horezu. Era prima oară când ajungeam aici, aşa că am savurat din plin. Localitatea este frumuşică şi curată, la porţi, de-a lungul drumului, sunt sădiţi trandafiri, pe case poţi vedea ceramică şi pictat la loc de cinste stă cocoşul tradiţional. Casele din Horezu sunt aidoma tuturor caselor pe care le-am văzut în Vâlcea.  Mai înalte , fără  etaj, în schimb partea inferioră, un fel de pivniţă-demisol, ia forma dealului pe care au fost construite, iar brâul acesta triunghiular este decorat cu piatră de râu. De o parte şi de alta a şoselei sunt chioşcuri cu ceramică tradiţională, de nu îţi poţi lua ochii. Căni, farfurii, vase pentru sarmale, oale pentru friptură, vaze, ceşcuţe, biblicuri de tot felul sunt pictate fie cu motive geometrice, fie cu acel cocoş codat, fie în dungi multicolore şi sunt atât de îmbietoare încât nu poţi să opreşti şi să nu cumperi ceva, chiar dacă în scopul călătoriei tale nu fuseseră planificate cumpărăturile. Trecând prin Horezu am avut un sentiment ciudat că m-am întos în timp, numai şoseaua  şi câteva blocuri hidoase mi-erau contemporane.

Următoarea ţintă era Transalpina, via Rânca. Rânca mi-a lăsat un gust amar. Construcţie, şantier, moloz, betoniere, vile odioase,  coloratură de prost gust, găuri săpate pentru canalizare, cam asta a fost imaginea care m-a izbit. Toate acestea plasate într-un loc de o frumuseţe monumentală. Ce să zic? Dumnezeu a dat, omul a stricat!

Cum urci spre Păpuşa şi laşi civilizaţia în urmă priveliştea se schimbă plăcut. Vârful Păpuşa are o formă ţuguiată, de parcă un Oblio curios a ieşi din pământ să vegheze peste valea unde omenirea îşi cam face de cap.   Liniştea şi sălbăticia naturală a locului te îmbie să mergi mai departe, chiar dacă Transalpina îşi îngustează aripile, încât de abia are loc o maşină. În dreapta se ridică muntele, în stânga e hăul, în faţă drumul bolovănos, sus cerul albastru, iar de jur împrejur cocoaşele munţilor golaşi, pătaţi din loc în loc cu smocuri de zăpadă, zăpadă de iunie.

Pasul Urdele seamănă cu o potecă spre cer. Mă aflam la peste 2100 de metri altitudine, urechile îmi pocneau îngrozitor şi chiar dacă nu ar fi fost presiunea din timpane, tot nu s-ar fi auzit nimic, poate doar musca. Drumul este îngrozitor de îngust, dar peisajul monumental nu îţi dă răgaz să te întrebi ce s-ar întamplă dacă dinspre Obârşia Lotrului („Obârşa” cum a zis un localnic) ar veni un alt vehicul. La un moment dat distanţa de la roţi la prăpastie era nu mai mare de o palmă, iar în dreapta se ridica un bolovan mare cât roata carului.  Nu e loc de întors, aşa că măsori, analizezi, înaintezi cu grijă, dar şi o mare satisfacţie!

După ce treci încă un hop şi parcurgi cu emoţie şi adrenalină fiecare centimetru din Transalpina, după ce laşi în urmă  un  munte, tragi un oftat şi un chiot. Oftatul a uşurare plăcută, chiotul de uimire. În faţă se ridică un colos muntos, mai înalt decât cel pe care tocmai l-ai străbătut. Dinspre vârf către baza colosului se formeză un fel de şa , iar din loc în loc  acea adâncitură este pictată în alb de pâlcuri de zăpadă. Trebuie să fie Parângul Mare mi-am zis. Nu numai fiindcă indicatorul turistic spunea acelaşi lucru, dar pentru că muntele este într-adevăr gigantic!

Uşurel, dar nu alean fiindcă prăpastia din stânga nu prea te lasă să te relaxezi, mai treci un munte. De fapt, ce spun despre prăpastia din stânga? Există un pasaj unde te uiţi în stânga-vezi râpă, te uiţi în dreapta, e prăpastie! Aşa că îi dai bice cu prudenţă să nu se prăvălească armăsarul, te minunezi şi înspăimânţi în acelaşi timp!

Primul refugiu e prilej de relaxare, delectare şi bucurie. Am oprit în unul dintre puţinele locuri unde se putea opri. Pe o stâncă, în piatră seacă, creşteau nişte floricele violacee. În vale şerpuia Transalpina, o potecă parcă.  În sus, către nori păzea Parângul. Ce puteam spune mai mai mult decât o exclamaţie :”Monumental!”? Ce puteam filosofa? Fără a suferi de patriotism ieftin, atunci chiar mă simţeam mândră în România şi rămăsesem mută. Se auzea doar vântul şi musca bâzâind ( spre surprinderea mea, acolo sus, erau muşte. Multe chiar!)

Continuam drumul şi la fiecare „mai spectaculos de atât nu se poate” pe care mi-l spuneam în minte, în faţă mi se aşternea o imagine mai  sau cel puţin la fel de surprinzătoare, dar mai nouă, decât cea dinainte.  Urmăream muntele, având prăpastia când în stânga, când în dreapta drumului pietros. La un moment dat am trecut  printr-un pârâu care izvora din munte, formând o cascadă mică.  M-am bucurat ca un copil, fără să ştiu că aceea nu e cea mai mare apă pe care urma să o parcug.

După ce mergi o bună bucată de drum stâncos  (pe care recunosc că nu am măsurat-o nici în ore, nici în kilometri, ci doar în emoţii)  se iţeşte pădurea.  Odată cu pădurea s-a ivit şi un Aro, condus de un nea localnic care nu a ştiut  să facă loc (în puţinele ocazii unde s-ar fi putut depăşi pe muchie de cuţit), aşa că am mers în spatele lui, printre brazii înalţi, care nu lăsau să treacă rază de soare. Asta,până am întâlnit camioanele, despre care localnicul a zis că merg ca „zmeii”. Surpinzător ori ba, camionagii au ştiu să facă loc rând pe rând. Ieşirea din această bucată împădurită a fost bruscă, după cum scriam mai devreme.

După o lungă vălureală pe drum, în faţă se deschide un peisaj verde, cu văi domoale. Zic „şi pe aici a trecut Mioriţa”. Nu termin bine de gândit cu voce tare că pe o colină văd o turmă de oi. Apoi a doua. Nu mi-am pus problema care o fi vrânceanul, ăl mai ortoman, ci doar am privit cu câtă dibăcie îşi aduna unul dintre ei oile răzleţe.

Apare un nou pâlc de pădure, iar după ce îl parcurg drumul pare să o ia printr-un firicel de apă. Vociferez „ăsta  fi drumul?”. Da, chiar ală era drumul, iar apa creştea până ce am ajuns la malul apei. Eram la obârşie, iar drumul se continua prin vadul râului.