Nici ceasul nu porneste timpul

Vegheata de ceasul urias din turn, Sighisoara medievala este totodata batrana si fara varsta. Ceasul, gigantic- impunator, isi vede de bunul lui mers, in timp ce jos, aleile strajuite de casute, desprinse parca din povesti cu negustori, printi, printese, il sfideaza. Doar turistii, care se plimba de colo-colo, sunt dependenti de timp si de prezent.

Cum urci in cetate dinspre strada Hermann Oberth (despre a carui existenta nu am stiut pana ieri, implicit, nici despre realizarile sale. Spre marea mea rusine. ) o arcada, rotunda, simpla te trece in lumea de dincolo de timp. Aleea pietruita este incadrata in dreapta de un sir de case, in stanga de un fel de podet din lemn, acoperit. Casele sunt lipite una de cealalta, numai usile de la intrare iti sugereaza ca ar fi vorba de mai multe asezaminte insirate. Acum, dupa ce am scris „insirate”, mi se pare un cuvant potrivit. Sunt ca un sir de margele, viu si divers colorate, curgand una din cealalta. Peretii caselor sunt inegali, strambi, netrasi la boloboc, dar tocmai acei pereti strambacioasi si prea putin lucrati dau un aer autentic locuintelor. De fapt nu! Podetul din lemn este sustinut de grinzi groase, aproape brute, pastrand forma copacului care au fost sau in care au fost. Aleea se incheie simetric cu o arcada rotunda, iar dincolo de ea se afla intrarea in temnita militara. Dar nu e nimic inspaimantator in ea, ci este la fel de fermecatoare precum restul asezamantului.

In centrul- centrului se ridica turnul cu ceas. Inalt si batran este acoperit cu un fel de tigla colorata. Ceasul arogant parca, te provoaca sa il privesti. Este sus, in soare si trebuie sa iti faci mainile umbrela deasupra ochilor pentru a-l privi. Vorba ceea, la soare te poti uita, dar la dansul ba! :)) Ei, nici chiar asa! Ceasul este strajuit de niste figurine colorate… Vestitori, printi, printese, nu stiu ce sunt. Au si ele un rost acolo: stau incremenite si pazesc timpul.

Cladirile din jurul pietei in care se afla turnul sunt vesel colorate si la fel de armonioase ca cele vazute pe micul gang parcurs inainte. Ferestrele sunt in schimb de poveste!:) Micute, ochioase, impodobite cu flori, presupun ca sunt garoafe curgatoare. La mansarde exista un alt rand de ferestrute, micute, micute, pe care ai putea doar trage cu ochiul.

In dreapta pietei cu turnul este o cladire pe care scrie „Aici a locuit Vlad Dracul”. Presupun ca e restaurant acum, nu am intrat, dar la intrare e un carton, o caricatura mai degraba, cu „Dracula” (ca cel care aparea in unul dintre clipurile de promovare a Romaniei. Total neinspirat cartonul acela de la intrare, dupa parerea mea.) Aud pe cineva comentand „Vlad Tepes si va trag eu pe toti in teapa”. Nu m-am putut abtine sa nu gandesc cu voce „Ala era tacsu, bah”. Ce nu-i asa?? !

In stanga turnului este biserica. Masiva, simpla si cenusie. Impunatoare, dar deloc trista. Acum fatada este in renovare, schele inalte ii acopera o aripa. La intrare scrie ca a fost construita in secolul al XIII-lea, dar nu e batrana, e doar fermecatoare, ca o femeie matura si frumoasa care stie multe povesti. Am intrat. Inauntru rasuna orga. Curat, frumos, cald. Interiorul bisericii e simplu, decorat din loc in loc cu carpete traditionale. Ma abtin cu greu sa nu fotografiez, dar respect semnul afisat pe unul dintre pereti si la intrare. Nu acelasi lucru face domnisoara care sta in primul rand, care isi ascunde telefonul cu geanta si pac! Gata poza!

Am continuat sa ma bucur si sa ma distrez vazand casutele ochioase si strambacioase, obloanele din lemn ce dau spre stradutele inguste. Cat de late or fi fost carutele sau saretele de odinioara?! Cum or fi aratat negustorii care se plimbau pe aceste strazi si locuiau in casutele cu ochi in loc de geamuri?

Scara acoperita e frumoasa prin vechime, prin simplitate, prin plinatea lemnului si prin simbol.Imi apare ca un tunel care urca si care te-ar lasa sa vezi luminita de la capatul lui, daca nu ar fi acoperit. Turistii isi vad de treaba si continua urcusul, fara sa stie ca eu vreau sa vad luminita de la capatul tunelului, fiindca asa mi s-a nazarit. 🙂

Inapoi in mica piata. Sunt turisti,mai mult straini, vanzatori de suveniruri, coloratura, parca toti am fi figuranti intr-un film medieval, costumati neadecvat si totusi o parte din decor. Si tot inapoi, spre iesire catre Hermann Oberth. Pe podetul din lemn trei pustoaice „dau binete” cu „socheres” (sau cum s-o scrie). Scena asta nu are nimic medieval si nici fermecatoare nu e!