Hrană pentru suflet şi hrană cu suflet

A trecut ceva timp de când nu am scris,  povestea s- a întrerupt, dar parcă ar trebui să continui.

Se lăsa seara peste munţi şi era cazul să tot mergem. Din faţa cabanei  Floare de Colţ pleca cel mai haios alai de nuntă. Pe maşina gigant a mirilor se vedea afişul cu proaspăt căsătoriţi, iar zgomotul zăngănelelor atârnate de maşină abia se făcea auzit, acoperit fiind de huruitul huidumei care se lupta cu drumul stâncos. În rest nici ţipenie, nicio creatură în jur şi nici nu a mai apărut nimeni. Era cel mai tare alai de nuntă pe care l-am văzut vreodată şi nu cred că voi mai vedea curând unul, care să îmi placă la fel de mult!

Din întuneric, la un moment dat, a început să  sclipească ceva. Luna se lăsase peste lacul Bolboci, iar lumina ei reflectată peste luciul apei, ieşea parcă din adâncuri.  Aruncate pe cer se vedeau stele, nori umbroşi ieşeau din munţi, pierzându-se, mai apoi, între alţi munţi. Ocolim lacul,  trecem pe sub cheile Tătarului  şi mergem tot înainte ca pionierii.Nu mai era mult până la hotel.

Hotelul era în renovare, aşa că am făcut echilibristică cu bagajele până la o uşă,  ne-am aruncat genţile pe acolo,  ca mai apoi să intrăm, cu mâinile în buzunar, pe alta. Am recuperat bagajele şi am urcat. Cu excepţia fetei de la recepţie cu care ne-am conversat la cazare, hotelul părea gol, numai noi ce mişunam pe acolo. Cu siguraţă pe nivelul la care ne-am cazat eram singuri, aşa că,  lăsând uşile larg deschise, ne-am foit dintr-o cameră în alta fără stres. Eram veseloşi şi, implicit, puţin  (doar puţin!)  gălăgioşi, aşa că un hotel „pentru liniştea noastră” pica perfect.

A doua zi urma să dăm  curs invitaţiei Ginuţei la ciorba de potroace.  M-am îmbarcat în maşină cu proaspăta mireasă şi am tot mers. Atât monstrul cu patru roţi, cât şi şoferiţa-  dădeau din pinteni peste coclauri fără nicio sinchiseală.După ce trecem prin Cheile Tătarului, ocolim lacul Bolboci, parcurgem acelaşi drum spectaculos în care nuanţele de verde, auriu, gri  şi albastrul cerului se amestecau spectaculos. Era o zi figuros-luminoasă, chiar dacă, în depărtare, un cer negricios, aducător de ploaie, poate chiar de iarnă, ameninţa Omul Bucegilor.

Hă, hă, hi, hi,cu  poveşti şi impresii de cu o zi înainte, am ajuns la Floare de Colţ. Ginuţa ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi cu „mânca-v-ar mama”, o întâmpinare din aceea sinceră şi plină de căldură, fără formalism de umplutură, care îţi umple sufletul.  Înăuntru călduţ şi bine. Gazdele reaşezaseră mesele mai puţin oficial, ca atunci când aşteaptă turişti, iar atmosfera era cald -primitoare. Cald fiindcă focul ardea vârtos, primitoare, fiindcă  Ginuţa şi Ginel se comportau astfel sinceri şi cu mare bucurie.

Ne-am aşezat la poveşti. Ginuţa are pentru fiecare suvenir din perete câte o poveste, la fel şi pentru fotografiile spectaculoase de iarnă cu muntele înzăpezit, cu Sfinxul troienit, frumos aşezate deasupra sobei. Ginel spune zeci de poveşti despre munte şi cu peripeţii pe care viaţa in munte le oferise. Le începea pe toate şi nu reuşeşte să termine vreuna din cauza limbuţiei noastre şi a nenumăratelor întreruperi. La fiecare întrebare şi întrerupere vine, ca argument, cu o nouă poveste… Oamenii ăştia doi mi-au intrat la suflet! Pentru ei muntele şi vieţuitoarele de acolo sunt mai mult decât mediul lor de viaţă, sunt personaje vii, fiecare purtând o poveste în spate. Vorbesc cu atâta pasiune despre Bucegi, Sfinx, Babe, Om, drumurile dintre munţi, încât te-ai îndrăgosti de toate acestea fără a le vedea vreodată, doar ascultându-i pe cei doi.

Fără a ne opri de la  porţia de poveşti, am continuat cu porţia de mâncare la fel de savuroasă. De fapt, gustoasă de-a binelea. Am început cu o ciorbă, nu de potroace, ci de porcuşor, bună- bună, acrişoară, cu multe legume şi grohăitorul tăiat bucăţele mici, cât să încapă în lingură.  Am ras castronul de ciorbă fără a scoate prea multe cuvinte. Poate doar grohăieli, similare cu ale animalului aflat acum în farfurie, venite din plăcerea de a mă îndopa cu papa cea bună! Au venit sarmalele. Nu am putut să zic că nu mai pot, nici nu m-am limitat la una singură, ci am preferat să îmi mai desfac cureaua puţin. La final mi-am dat seama că exista un ingredient aparte care făcea mâncarea aşa bună, poate cea mai bună mâncare pe care o poţi găsi în vârf de munte: mult suflet.

A urmat o nouă rundă de poveşti,  între timp au venit doi călători. Se pare că cine trece pragul odată la Floare de Colţ se tot întoarce. Unul dintre turişti părea un alt prieten venit în vârf de munte pentru minunatul cuplu şi pentru mâncărica lor bună. Ginuţa a povestit cu entuziasm despre experienţa de a fi naşă, am mai comentat o vreme. A venit timpul să cam plecăm. Prietenii mei nu îşi puteau găsi nişte naşi mai buni, nişte români, mai români de atât.

Locul acesta este miraculos.Oamenii sunt deosebiţi. Deasupra lacului Bolboci, curcubeul ce se ridicase îmi confirma  şi le ura prietenilor mei casă de piatră.