Drumetie spre sfatul Babelor

Ma laudam ca voi povesti peripetiile prin care am trecut sa ajung la Babe. Ei bine, nu mi-am dat jos sapte randuri de cojoace, desi m-am lepadat de un fleece si un fes. 🙂 Au fost doua iesiri la Babe. Prima  a fost organizata, nasa Ginuta ne astepta ca pe Sfintele moaste. De fapt mai rau ca moastele le astepti cu piosenie, iar ea ne astepta cu o fleica uriasa de porc, o bucata mare de pastrama de oaie, niste bunataturi din carne pe care numai ea le stia, cas si urda din belsug. Astea toate se asezau in stomac peste o supa calda  si gustoasa -taraneasca. o iubesc pe acesta femeie si nici macar nu e nasamea propei si personala. Uh, mancaule numai la foame ti-e gandul… si acum se cam vede 🙂 Revin la drum. Am fost cu prietena mea, cu care am taiat Bucegii cand calare pe armasarul nebun de deformare 4×4, cand pe jos.

In urma ploilor s-au facut santuri urate si adanci in sol. Crevase maronii se casca amenintator ici si colo in munte, imediat ce treci de Piatra arsa, iar iarba s-a ars in urma soarelui verii ce tocmai a trecut. Sfinxul a ramas acolo unde il stiam, Babele stau alaturi gabovite si carcotase… Omul e mai sus tacut. Om, pe care spre rusine mea, nu l-am vazut.

Alaturi de aceste minuni vesnice sta si Floarea de Colt. As putea sa cant acum „sus in deal e o casa…” dar  cam departe de adevar. Nu de alta, dar dealul este un munte urias, casa e o cabana micuta, iar mandra e un cuplu frumos, despre care am tot povestit. Am stat la povesti si mancaruri ore in sir. E dubios sa spui ca ramai uimit pentru a nu stiu cata oara in fata aceluiasi peisaj sau sa casti gura in fata acelorasi personaje. Eu asa am facut si nu pentru ca as fi avut memorie scurta, dar odata ce te apropii de platoul Babelor imaginea ce se desfasoara in fata ochilor este monumentala.

Babele sunt bine, mai tricoteaza cate o soseta, vreun izvor si mai ales vad si inteleg multe. De la ele am aflat ca acel Catalin , cel pe care eu il numeam omul muntilor, a fost lovit de criza,  ca a fost trimis la pensie. Din susoteala lor am mai auzit ca pe la Omu umbla lupii, niste jigarati infometati. La finalul taclalelor mi-au impartasit un secret : unde pot vedea, pentru prima oara in viata, o floare de colt. Unde in alta parte puteam sa vad o floare de colt decat la floare de colt?

Ei, peripetiile nu sunt aici, ca barfa a fost pasnica. Periperipetiile au inceput cand caprioara de prietena a sugera a doua zi sa urcam pe poteci, de la Padina pana sus la Babe. Si dai si urca si urca si dai! cam vreo 600 m diferenta altitudine… iar eu caram niste kg in plus… de jur imprejur, din cap pana in picioare. Ce o mai ametesc, imi duceam propria greutate marita si umflata. La un moment dat am dat de niste megaliti uriasi – cat Sfinxul insusi sau poate mai mari-care erau asezati la un unghi de aproape 90 de grade. Sau asa vedeam eu treaba. Probabil sudoarea care imi pica in ochi  deforma putin gradul de dificultate a urcusului. Erau niste amarati de bolovani. E drept,  asezati pe o rampa destul de dificila pentru o sportiva veritabila  ca mine. Nasol, daca n-are roti, nu prea il consider sport,iar asta ma afecta acum!

Prietena mea, o obisnuita a muntelui, ma tot pacalea ca pe copii- ca sa zic asa imi arata sugiucul: „uite daca ajungem la muntele acelaaa, acolo sus, suntem ca si ajunse” Suna imbucurator, dar muntele acela era inalt si surpat, iar drumul pana in varful lui era proportional cu inaltimea. Ei bine, si dai si dai, si mergi, si mergi, am ajus sa imi placa urcusul. Am ajuns la Ginuta, care nu  astepta  vizitatori. Asta nu inseamna ca nu ne-a primit cu voie buna si cu acel „dragele mele…”