Incerc sa prind Glas II – Dincolo de urbe

 Dincolo de urbe

Când am plecat din Covasna zăpada cădea în din ce în ce mai puternic, iar frigul care se înteţise ajuta pojghiţa albă de nea să se transforme într-un strat pufos de zăpadă. La Comandău deja puteam scrie file de poveste. Zăpada albă, brazii înalţi, căpiţa de fân, fulgii gigantici care alunecau încet mă trimiteau cu gândul la o carte ilustrată cu poveşti de Crăciun (sau moş Gerilă că aşa era pe vremea mea). Numai brazii rămâneau drepţi, rezistând crengilor ce se plecau sub greutatea albă aşezată straturi-straturi.

În timp ce străbăteam Comandăul, zăpada ne scârţâia sub roţi. Casele cochete din lemn, răsfirate într-o mică depresiune, se potrivesc cum se poate mai bine locului. Gazda noastră  ne conduce spre capătul satului, unde am trecut pe sub o poarta mare din lemn. În spatele gardului înalt se află monstruleţii cu care urma să mergem la Lăcăuţi. De fapt, doar atâta ştiam noi. J Nu o să insist prea mult asupra acestor jucării injectoare de adrenalină, ele în sine sunt o poveste frumoasă. Importantă a fost experienţa în sine, iar pentru noi snow-rile nu au fost doar un mijloc,  iar bucuria nu ar fi exista fără ele.

Am luat-o către Lăcăuţi pe drumul cunoscut. De unde în toamnă am parcurs traseul cu maşina, acum nu se vedea decât o fâşie albicioasă cu urme subţiri de şenile şi brazii care străjuiesc poteca formată.  Drumul şerpuieşte în stânga şi în dreapta, iar zbiciuirea potecii ne provoacă şi pe noi să ne mutăm şezutururile când pe o parte când pe cealaltă a saniei motorizate, pentru a o contrabalansa. La un scurt popas într-o poieniţă, la baza unei pante mai serioase, ne-am tras şi ne-am umplut sufletul.

Trecuseră poate două, trei  ore de când începuse să ningă abundent şi oriunde întorceai capul albul îţi fura ochii. Când nu îţi intra în ochi! Vântul îşi făcea şi el mendrele, jucându-se cu zăpada din aer, aruncând-o de acolo, nimerind de multe ori pe feţele noastre (sau ce mai rămăsese din ele după ce le-am acoperit cu căştile de protecţie).  Brazii erau monumentali, fiecare dintre ei era un obiectiv de admirat! Tulpina dreaptă, înaltă de ţi se răsucea gâtul uitându-te spre vârful ei, rezista greutăţii zăpezii, care se aşezase în straturi neuniforme pe coroanele de crengi. Uneori, zăpada de pe crengile de la bază, se apleca mult spre cea aşezată pe potecă, unindu-şi fulgii într-un front comun.  Fabulos!

Am continuat drumul zbânţâindu-ne pe sănii când în dreapta, împotriva drumului care ne arunca după bunul plac, dezgheţând din timp în timp vizierele care la prima suflare se congelau. Aşa am ajuns prima oară la Lăcăuţi, unde ne-am dezmorţit puţin şi am purces din nou la drum. Nu aş putea să vă spun unde am ajuns, după părerea mea era „in the middle of nowhere”, dar acolo unde eram era frumos! Şi apropos de drum eram pur şi simplu uimită cum călăuzele noastre au ştiut unde să cotească stânga sau dreapta într-un loc unde toate indiciile se numeau la fel : brazi, tufe sau morman de zăpadă. Traseul acesta era mai nebun, mai zbânţuit şi mai cotit. Am ajuns într-un final într-o poiană largă, unde ne-am făcut şi fetele de cap cârmuind săniile turbate cu motor. După câteva ture, simţeam cum îmi ard braţele de la efort, faţa de frig şi vânt, sângele în vine de la adrenalină. Beton! Tura a continuat spre Comandău, pe un drum diferit de cel pe care îl ştiam. Şi încă o tură către Lăcăuţi!Saniile in viforul din varful muntelui

 Peripetiile de abia incep…