De pe la tara…

Ziceam că s-a schimbat satul şi că o să povestesc fazele amuzante. Iar, apropos de obiceiuri care rămân la sat, telefonul fără fir este unul dintre ele.

Am intrat în sat şi m-am îndreptat spre casă calare pe motoretă. O jumătate de oră mai târziu am mers să îmi cumpăr o îngheţată. Tanti patroneasă mă întreabă „tu ai venit cu motocicleta?” mă uit la ea lung, nu schiţez niciun gest, iar ea completează „ai coadă împletită”.  Îi răspund „repede circulă veştile pe aici”… am salutat şi am plecat.Ea nelămurită că nu m-am întins la explicaţii, eu intrigată.

Sâmbătă, de Moşii de vară, am mers  cu vase la nişte rude aflate în celălalt capăt al satului. Merg pe uliţa cu biserica şi văd un nea caisă cu spatele care se pregătea să urineze pe gardul bisericii. Tropăi mai tare să mă audă împricinatul şi să se oprească din udat.  Îl văd că tinde să se răsucească şi mă gândesc pentru o secundă că ar fi cam aiurea să se întoarcă cu ghizda desfăcută. Totuşi îi strig „auzi, nu poţi să te uşurezi doi paşi mai jos de biserică?”

Când se întoarce cu faţa către mine realizez că e Aurel al lui Lolea, aşa numitul prostul satului. Între timp îşi închisese şliţul şi cu mâna pe fermoar mă întreabă „mergi mâine la cimitir?” cu alte cuvinte „Pot căpăta ceva?”. Din mers, mestec mărunt în barbă că o să văd.  Ce m-a enervat cel mai tare în toată faza? Ăsta trage clopotele la biserică când moare cineva sau în zilele de sărbătoare şi e plătit pentru asta, iar la fiecare pomană se ţine scai de preot şi mănâncă şi el o porţie. Nu e de mirare că s-a îngrăşat, asta e de la atâta pomană! Aşadar, de pe urma bisericii îi merge bine, aşa că ar fi putut să îşi mişte pişătoarea doi paşi mai jos. Mai ales că, s-o zice despre el că e sărac cu duhul, dar când e vorba de căpătuială îl duce capul!

Ajung acasă le povestesc alor mei toată păţania şi ei îmi povestesc o alta de anul trecut, protagonist fiind tot Aurel. Fusese la târg sau nu ştiu unde şi a ieşit în drum la ia-mă nene. Doi tineri opresc şi îl iau în maşină. Mergeau încet şi comentau între ei „băi, ăsta e mai bun ca ăla de săptămâna trecută că e mai  gras, or să iasă nişte mici mai buni, mai împănaţi”. A lui Lolea ascultă, deschide portiera şi sare din mers. A vuit satul mai apoi cu toată tărăşenia. Aurel nu mai e acelaşi copil care ştergea nasul cu limba, dar nici prea tare nu s-a schimbat.