Citybreak Roma, Pisa, Florența Pisa – Ziua 1

Un concert în întuneric, un rucsac, trei orașe, patru zile- Citybreak Roma, Pisa, Florența Pisa – Ziua 1

Cumva viața e o călătorie în care fiecare dintre noi suntem călători solo. Venim singuri, plecăm singuri. Întâlnim oameni și experiențe la tot pasul. Cele mai multe dintre ele sunt faine, dacă ne oprim să le vedem.  Oprim în stații, urcăm în trenuri. Pe unele le mai pierdem, alteori luăm acceleratul fără să prindem de veste. Uneori urcăm munți și atingem vârfuri, alteori ne prăbușim și ieșim plini de vânătăi. Te mai ridici și râzi ca în fața unei parodii. Despre asta e I explore- despre viața ca o călătorie și trenurile- rutele pe care fiecare dintre noi le urmărim. A trecut mai mult de o săptămână de când m-am întors din citybreak-ul Roma-Pisa și Florența (BONUS! 🙂 ), dar nu vreau să treacă această  experiență fără a fi trecută în condei.

Ideea plecării în Italia avea inițial un obiectiv precis – un alt “Blind Date, Concert in the Dark” susținut de Cesare Picco la Pisa.  Cumva lucrurile au pendulat între a pleca sau nu. Cu o săptămână înainte de plecare am primit notificare de la skyscanner cu alertă pe diverse destinații și mi-a înflorit gândul: plec!  Aveam un scop, era clar că aveam nevoie de o pauză, iar intuiția îmi spunea să plec. Așa că am deschis Skyscanner. Avioane către Pisa nu erau în perioada în care îmi doream, către Bologna și Florența aveau niște scoruri de 6/49! Cât pe aci să sucombez din nou. Apropos de intuiție! Nu am închis mailul cum am făcut alte dăți, am deschis Google Maps si am început sa ma plimb pe harta Italiei. Tocmai văzusem filmul “Sfântul Petru”, cu toată lupta de a creștiniza romanii și mi-am spus … “Ce ar fi să vizitez Roma?!!!”

“Cumva”… toate lucrurile vor fi bine, iar călătoria se va așeza în cel mai bun mod de la sine

De aici încolo toată perspectiva asupra potențialei plecări s-a schimbat. Mi-am zis să plec, să mă bucur de călătorie cu tot ce îmi oferă ea, fără planuri și așteptări. În aceeași zi mi-am rezervat biletele București- Roma retur și cazare două nopți în Pisa (sic) prin Airbn, dorindu-mi să gust experiența locală din plin și să am prețuri decente. Cu trei zile înainte de plecare îmi rezervam cazare și la Roma, dar încă nu planificasem cum ajung de la A la B, știam că o să iau trenul și atât. Nici măcăr nu mă preocupa, știam că va fi bine și se vor așeza toate de la sine.

Fac o paranteză. Când eram la Ferrara (tot concert în întuneric!:), aparent apetitul pentru aceste concerte, cumva extrasenzoriale, mi-a deschis și apetitul pentru călătorie) una dintre prietenele din copilărie mi-a scris că se află în  Italia, aproape de Bologna. I-am scris că merg în Italia, mi-a spus că nu poate ajunge că este departe, dar mi-a făcut recomandarea să iau Treno Regionale să pot vedea peisajele din mers. Mi-a marcat un tren anume, care se lega de zborul meu. “Cumva” călătoria se organiza de la sine, iar din punctul acesta am simțit că cea mai bună hartă este conectarea la sursă, dacă pot spune așa.

Nu am scos hărți, nu mi-am luat extra opțiuni de roaming întrucât vroiam să mai scap de gălăgia digitală și să ies din modul automat pe care stau oricum în București. Doar mi-am notat adresa de la Pisa pe un notes și … cam atât. Pentru Roma am aflat detaliile pe când eram în deja în Italia, dar nu m-a preocupat. “Cumva” lucrurile se așează.

Am tot scris “cumva”. Spun cumva de fiecare dată când îmi pun un obiectiv și las lucrurile să se întâmple (ci nu la întâmplare), fără a deveni rigidă în planificări, așteptări. Doar mă bucur pe măsură ce se întâmplă lucrurile.

Am văzut această atitudine cândva, pe când refuzam să văd lucruri. Când am început să aplic am văzut că a fi freak control nu îți aduce întotdeauna bucurie. Sau deloc.

Poveștile oamenilor sunt spumoase când îți dai timp să le asculți. Un îndrăgostit târziu

Am ales un avion cu decolarea dimineața să mă pot bucura de întreaga zi în Italia. Pe la 3.30 am comandam un taxi și a venit foarte repede. Îmi place să ascult poveștile oamenilor așa că am intrat în vorbă cu taximetristul.

Din vorbă în vorbă, am ajuns cu discuția la fumat. Mi-a povestit cum s-a reapucat de fumat din dragoste. Mi-a zis istorioară spumoasă, articulând cuvintele cu mare patos. Era un om trecut de a doua tinerețe. Se aștepta să îi confirm că e “un bătrân nebun”. A fost surprins când am coborât din mașină și i-am urat la mai multe povești de iubire, la mai puține țigări!:)

Personalul Roma- Pisa. O țeapă pe care n-am luat-o și minunata Toscana

Am trecut prin toate filtrele uns, fără opriri aleatorii de testare antidrog, cum mi s-a întâmplat la zborurile trecute, fără întârzieri sau alte chestii. La filtru de control mi-am dat seama că mai mult de jumătate din rucsac era ocupat cu gadgeturi (aparat foto, tableta, telefon de rezerva etc), haine aveam strictul necesar, dar nu ar mai fi intrat un ac. Noroc că nu sunt o fashionistă! :))

Ciampino e un aeroport mic, seamănă cu o autogară.  Am urcat în shuttle-ul care ne ducea la Termini și cam toată lumea vorbea românește. Inclusiv băiatul care ne vindea bilete (shuttle-ul Ciampino – Termini e 5.9 Euro/ călătorie).

Gara Termini – mai degrabă un mall

Avionul aterizase mai devreme cu 10-15 minute (sic), shuttle-ul a plecat mai devreme, iar eu aveam timp berechet. Fix cât să beau o cafea în gară și să dau un ochi.

Termini seamănă mai degrabă cu un mall. Magazine de brand, cafenele și restaurante sub același acoperiș. E un loc colorat, cu o agitație specifică. Mi-am dat seama că nu mi-ar fi plăcut să vizitez singură orașul în vacarmul acela.

O țeapă pe care nu mi-am luat-o

M-am urcat în trenul aproape gol, m-am așezat pe scaun, m-am mai uitat o dată la biletul validat ( e de musai la ei la tren!). A trecut un individ cu codiță, ten măsliniu și o barbă neglijentă. Ținea în mână un caiețel, niște hârtii imprimate și un pix. Mergea țanțos de parcă ar fi avut cine știe ce autoritate. S-a așeza în fața mea și mi-a cerut, în italiană să plătesc supra taxă 20 Euro.

Mi-am scos biletul, m-am mai uitat odată pe el și i-am spus, în engleză, că deja am bilet către Pisa.  Am vorbit în engleză, deși tare mi-e teamă că ar fi înțeles și limba română. A continuat să îmi vorbească și în italiana pe care nu o cunosc și în măsura în care înțeleg, îmi spune ceva de o supra-taxă că e tren direct. Să devină mai convingător mi-a scris pe bilet 20 Euro și a deschis caietul plin de semnături în dreptul sumei de 20 euro. Frateeee! Erau sute, chiar mii de nume completate, cu semnături variate ale bieților păcăliți.

Am repetat  că nu plătesc nimic și mi-am întors privirea spre geam. A continuat să îmi spună ceva în italiană de copii, mi-a băga sub nas hârtiile pe care le avea. Părea să fie o hârtie a unei cauze umanitare, cu o coletă pentru un copil bolnav. Era doar semnătură, sus o adresă pe care nu aveam cum și nici de gând să o verific. Nu doream să îmi stric bună dispoziția, dar totuși am ridicat vocea spunând “No fucking way!”  pentru a fi mai convingătoare. A plecat. După ce a trecut controlorul tipul a trecut pe lângă mine, încercând să se facă invizibil. L-am văzut două zile mai târziu în Gara din Pisa când a avut aceeași atitudine.

Personalul Roma – Pisa

Am mers 4 ore cu acest personal Roma- Pisa care se derulează aproape paralel cu Marea Tireniană. Fiind în timpul săptămânii, în miezul zilei, vagonul a rămas aproape gol aproape toată călătoria. În dreapta mea a mai călătorit un domn cu un bichon maltez drăguț, care a dormit aproape tot drumul.

Localități de mici dimensiuni se derulau una după cealaltă. Santa Marinella, Tarquinia, Civittavechio, Albinia, Monte Pescari,  Grosetto, Livorno, nu neapărat în această ordine. Din timp în timp vedeam marea de un turcoaz tare, ce se pierdea la orizont în cerul zilei senine de primăvară.

Orășele mici, cu clădiri în majoritate lor albe,  cochete, cu ferestre mari ce păstrau specificul Toscanei. Cred că din salba de așezări prin care am trecut, Grosetto era cel mai mare. Câmpurile galbene de rapiță alternau cu lanuri verzi de grâne, grădini intens irigate și livezi de măslini. Din loc în loc, pe vârful unui deal, se vedea câte o turlă a unei așezări medievale. În rest, verde de te dureau ochii. Tot peisajul care mi s-a derulat înainte,  în ritmul trenului, are note idilic – romantice. Mulțumesc Dana pentru sfat!

Pisa, bine te-am găsit! 

Am ajuns la Pisa și am urmat valul de călători. Știam că așa voi ieși unde trebuie și nu am greșit. Plecasem din București noaptea pe răcoare, așa că m-am așezat pe o bancă să mă bucur de soare și să trag o pipă după 4 ore de abstinență.

“Mi-ar trebui o hartă”!

Verific adresa din notes, gândesc “mi-ar trebui o hartă”, spunându-mi ca înainte să purced la drum să scot telefonul. Chiar în fața gării se formează o piazza înconjurată de clădiri din cărămidă și îmi rotesc ochii de jur împrejur. În fața mea, la câțiva pași distanță era un banner care mă invita să vizitez un Pallazo. Cum nu e grabă, citesc și ochii îmi cad pe adresă: era la câteva numere distanță de unde urma să stau, sub imagine și lista expozițiilor era o hartă. Mulțumesc!!!

Corso Italia îmi dă o stare familiară. Parcă aș fi în Sibiu!

Străbat Piazza Vittorio Emanuele nu știu cât și intru pe Corso Italia. Strada are un aer familiar, seamănă într-o bună măsură cu aleea de promenadă din Sibiu, dinspre Ibis înainte de Piața Mare. Coloratura clădirilor, șirul de magazine, ferestrele ample acoperite cu obloane din lemn tind să îmi spună că în Sibiu odinioară erau și negustori italieni sau că  Pisa și Sibiu s-au extins în aceeași perioadă. Chiar și modul în care terasele sunt amplasate în centrul străzii îmi era cunoscut.

Strada era ușor populată,  departe de a fi aglomerată. Era o stare de bine în a nu mă grăbi. Îmi era și foame așa că m-am oprit la o terasă am mâncat și am băut o cafea. Deja îmi plăcea Pisa și după o chestie cu brânză și roșii ( să nu mă puneți să redau nume, feluri de mâncare,locuri specifice pe care le-am văzut o singură dată. Toate devin chestii, mai ales mâncarea când îmi e foame!) deja vedeam totul mult mai colorat.

Râul Arno mi-a fost călăuză

Când am văzut râul Arno, mi-am dat seama că sunt pe drumul cel bun. Râul mi-a fost călăuză și am ajuns la fix.  O salbă de clădiri medievale,de vechimi diferite (intuiam după stil), colorate și bogat ornamentate acompaniază râul.

Când am ajuns monolocale închiriat de pe Airbn, m-am gândit la ce spunea Pilkington în “ An idiot abroad” (mai bine stai într-o peșteră și te uiți la palat, decât să stai în palat să te uiți la peșteră). Nu era cazul. Garsoniera era drăguță, cochetă, curată, cu tot ce trebuie în ea. Mai mult chiar, era într-o clădire istorică. De la fereastră putem privi alte palate, râul Arno și, chiar în vecinătate, Biserica Catolică San Paolo A Ripa, o adevărată capodoperă.

Piazza dei Miracoli, Turnul înclinat și Domul din Pisa

M-am schimbat, mi-am lăsat bruma de bagaje și am pornit să descopăr orașul. Fiecare stradă sau alee are un farmec toscanez aparte, o colaratură caldă și fiecare clădire are personalitatea proprie. Din loc loc în loc o Piazza, păzită de un palat îți apar în cale ( Piazza dei Cavallieri si Palazzo della Carovana sunt încântătoare!).

Terasele în mijlocul străzilor înguste te cheamă efectiv să te așezi și să guști atmosfera. Flori la ferestre, flori pe stradă, atmosferă toscaneză. Aveam câteva repere în minte unde ar putea fi turnul și mi-am propus să nu scot GPS și să mă orientez doar urmând intuiția. Am deviat stânga sau dreapta după cum mă atrăgea vreo clădire fără nume, dar fermecătoare prin aspect.

Străzile nu sunt supra-aglomerate, poate și pentru că suntem în afara sezonului, m-am gândit eu. Aceasta până la Piazza del Duomo ( Piața Domului, denumită și Piața dei Miracoli).  După ce am depășit un lanț de Universități, toate găzduite de clădiri de secol maxim 18, am sesizat că aglomerația se întețește. Mi-am dat seama că sunt aproape de obiective.:)

Este într-adevăr o piață a miracolelor dacă te uiți la turnul care sfidează gravitația. Turnul (Campanille), Catedrala catolică, Catedrala Baptistă și monumentul funerar ( Camposanto Monumentale) mi-au dat impresia unui loc al gigantismului spectaculos în care omul și-a arătat forța creatoare.

Toate clădirile sunt construite cu o măiestrie delicată la începutul mileniului trecut (1000- 1300) și dăinuie cu grație și astăzi, în ciuda timpului și a înclinării imposibile a turnului.   Nivelul detaliilor al fiecărei sculpturi este monumental, o adevărată poveste în marmură sau piatră. Monumentală este dimensiunea pieței și a fiecărui edificiu în parte. Detaliile clădirilor spun o poveste sculptată, o poveste vizual- simbolică, măiastru realizată de mâna și viziunea umană.

Decât să vă povestesc perspectiva mea, mai bine vă îndemn să vă bucurați singuri.

Restaurant toscanez unde mi s-a dat binețe în limba română

M-am plimbat câteva ore pe străzi, până m-a lovit foamea. Mă aflam din nou în zona Corso Italia. Am luat-o pe una dintre străduțe și în pragul unui mic restaurant proprietarul mă invita să mă așez. Se numea Il Prosciuttaio. M-am oprit și chiar a fost de bine!

Ziceam că îmi place să vorbesc cu oamenii, așa că am vorbit cu crâșmarul. Când i-am răspuns de unde sunt, mi-a povestit că iubita lui e de la Întorsura Buzăului. Călătorise prin România și îi plăcuse. Cumva ne-am împrietenit, mi-a recomandat paste carbonara și un vin alb. Din timp în timp mă întreba dacă e bun sau dacă e bine în românește. Am mâncat cu plăcere totul, atmosfera mi s-a părut cu atât mai faină. Undeva pe Corso Italia se auzea la o trompetă falsă “Mă dusei să trec la Olt”. Altă dată m-aș fi bășicat. Nu acum. M-am distrat copios cu gândul la turiștii care nu știau ce ascultă. 

Îmi încolțea ideea ca a doua zi să plec la Florența.

Viața e frumoasă! 🙂