Calatorie spre Cealalta Sirie

Siria, refugiatii din Siria mai exact, este titlul principal in marile publicatii print, TV, online in lumea intreaga. Nu am vazut o febra sociala mai mai intensa de cand sunt si pe buna dreptate: criza exista!  Participantii activi in lumea social media se framanta, isi dau cu  parerea, se revolta, se intristeaza, judeca. Nu voi vorbi despre motivele pentru care s-a ajuns aici, nu voi  face analize asupra a ce se intampla acum, de ce Europa sau de ce Germania, nici nu voi face prognoze ce se va intampla pe viitor. Nu am aceasta autoritate, in plus, sunt prea multe voci care canta acelasi cantec, unele avizate, altele afone si, mai ales, nu pot schimba nimic. Doar doresc sa scriu despre cealalta Sirie, necuprinsa de razboi, o Sirie in liniste si totusi nelinistita, iar voi singuri, puneti lucrurile la loc, ca intr-un puzzle.

Am vazut, ca noi toti, stirile din ultimele zile cu multimea de refugati. Ceva nu mi se leaga. Este o diferenta intre declaratii, ce se vede cu ochiul liber si faptele reale. Este ca intr-o poveste despre un cuplu care are probleme:  cineva il asculta pe el si spune, vai saracu'; altcineva o asculta pe ea, zice vai saraca! Un observator unic deasupra cuplului, ar fi spus: adevarul e la mijloc!

Revin la refugiati. Sunt prea multe tricouri cu nume ale unor branduri renumite, pantofi sport de firma, prea  imbracati de mall ca refugiati veniti dintr-o tara coplesita de razboi, saracie si durere.  Sunt prea multi barbati, intr-o lume in care ei au voie si dreptul la pana patru sotii.  Sunt prea putini copii intr-o lume in care eu am vazut o familie cu o singura sotie avand opt copii (hei, ce amintiri de tinerete! a fost chiar amuzant, au vrut sa se pozeze cu mine si mi-au pus mezinul de cateva luni in brate, eu in costum de baie, ele in galabie!). Am crezut ca e o parere si ca nu voi fi luata in seama si hulita, ca, deh, stropesc contra vantului. Recent am citit o opine similara si mi-am luat avant sa scriu despre calatoria spre cealalta Sirie. Daca veti dori sa stiti mai multe, voi povesti doar daca ma provocati

Drumul spre celalata Sirie

Prima etapa. Istanbul si locul ghidei

Era in 1998, septembrie, urmatoarea avea loc aproximativ un an mai tarziu. Aveam un job oarecare, o viata aproximativ monotona, in acelasi timp o multime de lucruri de pus

in ordine si nemultumiri. La acea vreme eram romanca perfecta care: nu stie sa vada ce e bun in viata ei, sa nu observe marile lucruri din viata ei. In schimb un lucru ii iesea usor: sa fie nemultumita! Fusesera de ajuns doar doi ani de la scoala in Occident sa ma intorc la nemultumirea de la portile Balcanilor.

Am decis pur si simplu ca trebuie sa schimb.  Nu am planificat nimic, cu atat mai putin nu ma gandisem sa plec singura. Nu printr-o decizie luata peste zi. Nu exista avion direct in Siria, trebuia sa ajung in Liban, o tara tumultoasa la acea vreme si pentru care imi trebuia viza. In plus costurile erau mai mari, asa ca am decis sa plec cu autocarul. Acum, uitandu-ma in urma, am avut un curaj senzational, pe cand tineri ca mine descopereau cluburile si biliardul.  Uitandu-ma in urma, asta ma ajuta sa reconsider cine sunt. Eu ma vedeam slaba si nu ma refer la greutate! Ei bine, am fost super misto luand acea decizie, am aflat ce inseamna valorile altei culturi traind experienta unui turist live, trecand prin tot felul de etape si situatii.

Mi-am luat bilet de autocar Bucuresti Istanbul in aceeasi zi, iar a doua dimineata ma imbarcam.  Eram tanara, singura, cu o freza dubioasa pentru zona in care urma sa calatoresc (am uitat sa spun ca atunci cand am luat decizia de a pleca am mai facut un lucru: m-am tuns periuta  sa scap de coama blonda, sa pot supravietui in Turcia unde a fi femeie singura,  blonda si romanca era cica era cel putin  interpretabil).  Am fost fericita ca aveam primul loc in fata, locul ghidului. Ca sa zis asa, anticipam, acum sunt ghid cu acte in regula.  Abia la Istanbul, cand pasagerii m-au vazut ca sunt din alta poveste, mi-au spus ca locul e de obicei rezervat „turistelor” care practicau Bucuresti-Turcia in perioada aceea. M-am distrat in sinea mea, dar in rest, m-a cam durut la tenisi, eu aveam un drum de continuat si trebuia sa aflu de unde iau urmatorul autocar, dintr-un punct necunoscut al Istabulului. Fiindca era in 98 nu se inventase Street view, nu exista Internet mobil,  iar Internetul per ansamblu avea o alta infatisare. Ca idee, acasa aveam o amarata de conexiune dial-up.

M-am descurcat, am luat un microbuz care a condus haotic pana la cea de a doua autogara, in zona asiatica a Istanbulului.

Trei cai naravasi. Unul semana cu IRTA

Am  continuat drumul. Am schimbat trei autocare din Bucuresti pana in Damasc, am traversat Turcia, am parcurs aproximativ 4000 km, am dormit in autocar, am asteptat ore bune in autogarile intermediare. Eram sifonata toata, la propriu si la figurat, am facut hemoroizi strangand din partea dorsala fiindca autocarul nu oprea la comanda mea.  Continuam drumul ca asa imi propusesem si deja ma imbarcasem, nu fiindca as fi avut vreo asteptare aparte . De fapt nu aveam nicio asteptare de la Siria, punct. Cu atat mai putin de la Damasc! Nu ma astepta o alta viata, ci doar un altfel de experienta!

Turcia m-a surprins. Tara, peisajul si localitatile sunt interesante dincolo de statiunile turistice. M-a surpins placut mai  ales prin faptul ca din totdeauna turcii au stiut sa faca turism. Era in urma cu 16 ani, totusi, autocarul in care am calatorit era prevazut cu aer conditionat, in care aveai tot confortul. Aceasta era un autocar  pentru o cursa de tranzit, in care „capatul de linie” era intr-o zona prea putin bogata a Turciei.  Un insotitor aducea din timp in timp fie ceai, fie apa,  fie un biscuit sau ceva dulce si, neaparat, boluri cu apa ca sa te speli pe maini. Nu stiu daca se intamplau aceste lucruri doar la cursele lungi sau pur si simplu asa faceau si fac ei!

Dupa ce am trecut de Adana, pe masura ce ma apropiam de granita cu Siria, numarul oraselor se rarea, iar infatisarea localitatilor se schimba usor, usor. In Antakia am luat cel de al treilea autocar si ultimul. Peisajul urban se modificase major si nu m-am incumetat sa plec din autogara. La Istanbul, in acelasi autocar se urcasera doi turisti iordanieni. Si acum imi amintesc. Erau studenti la o facultate sportiva, inalti, degajati, diferiti de restul calatorilor din autocar. Ce sa mai spun despre mine?  Erau  vorbitori de limba engleza si ne- am mai conversat de-a lungul opririlor. Mi-au spus ca e un mare act de curaj sa plec singura la un  drum atat de lung ca femeie, in lumea musulmana. Nu pentru Iordania, fiindca Iordania e relativ occidentalizata, dar.. in rest… Aveam sa inteleg mai tarziu la ce se referau.

Faptul ca ma indrept spre o alta lume, am simtit-o inca de la urcarea in autocarul din Antakya, oras afla in apropiere de granita cu Siria … Un autocar vechi, cu locuri inghesuite, prafuit, bagaje si papornite de rafie ingramadite una peste cealalta.  Sa va faceti o imagine, semana cu vechea IRTA de pe la noi, dar lipseau cocosii sau alte vietati din peisaj.

Acum, inapoi la refugiatii nostri. Au parcurs aceeasi distanta, chiar ocolind ruta, au trecut marea cu barca. Nu le-a fost usor si au calatorit pentru o perioada mai lunga decat am facut-o eu. Hainele… inca rezista,  vorba reclamei.

O palma de pamant, granita spre alta lume

Am trecut vama in Turcia simplu, mi s-au pus niste intrebari de rutina dupa ce mi-au verificat viza. Totusi, li s-a parut ciudat sa spun ca sunt turista. Oare unde mergeam? Pe masura ce parcurgeam  zona libera, in peisajul arid  natural, mai multe de masini parasite dadeau un aspect de cimitir de masini, mai rau chiar un cimitir al sufletelor ratacite. Chiar mi-amintesc ca identificasem din priviri un Mecedes vechi,  maro-auriu, cu numar 1B ceva.

Ajunsa in vama siriana am simtit diferentele intre doua lumi. Veneam dintr-o tara musulmana, Turcia, dar cand spun „alta lume” ma refer la diferenta intre o lume deschisa, primitoare, o alta autoritara si suspiciosa.  Granita reprezenta mai mult decat o delimitare fizica a unui spatiu, era o delimitare a doua tipuri de civilizatie.  Postul vamal era mic, sarcacios, iar vamesii abia ticluiau intrebarile in engleza. Asta nu inseamna ca nu le-au pus. Multe chiar,iar sensul intrebarilor il intuiam prin mimica. Situatia a fost relaxata fata de situatia prin care aveam sa trec la intoarcere, dar poate voi povesti intr-un articol viitor. Am raspuns intuitiv, rar, tare ( la vremea aceea vorbeam incet, prea incet. A fost un efort pe care mi-l amintesc) cu putine cuvinte sa fiu inteleasa . Mi-a pus stampila,  fara niciun „welcome” sau vreun mesaj de bun venit. Era cert, eram in Siria.

Propaganda mi-amintea de comunismul din Romania

Informatiile care ajungeau la noi, in Romania, erau putine sau cel putin nu stiam eu prea multe. Stiam despre conflictele din zona de la granite, vag despre regimul  autoritar al lui Hafez Al-Assad.

De jur imprejur peisaj arid, nefertil, campurile largi si seci erau apasatoare. Din loc in loc, pe ambele parti ale drumului,  imaginea lui Al-Assad rasarea in pustiu pe mash-uri outdoor. Am vazut chiar, la unele intersectii, statuia „Marelui conducator”.

Propaganda aceea, amplificata dureros la intersectii si din loc in loc pe marginea soselei,  mi-amintea de perioada ceausista. Aveam 14 ani la Revolutie, eram copil, dar destul de mare sa  imi amintesc acele statui si chipul lui Ceausescu in tot si in toate.  Aveam sa invat ca in Siria era un fenomem mai intens decat perioada comunista la noi. Am vrut sa scot aparatul sa fotografiez. Unul dintre turistii iordanieni a intuit ce doresc sa fac si m-a oprit. La drumul de intoarcere am invatat ca pe acest teritoriu exista oameni care nu glumesc si care iau masuri care noua, in lumea democrata, ni se par extreme. Si asta in timp de pace, acum in timp de razboi, ma gandesc ca e dramatic de-a dreptul.

Spuneam ca era ca in Romania sub comunism. Ma refeream strict la propaganda, de fapt pana si aici Hafez Al Assad ii dadea lectii lui Ceausescu. Spre deosebire de Romania unde granele iti mangaiau privirea, peisajul sirian era auster si rece, in ciuda caldurii incredible. Parca nu era viata in jur.

Al Dana a fost primul oras prin care am trecut. Apoi Homs, alte orase al caror nume nu mi  le amintesc. Am ajuns Damasc.  Orasele semanau intre ele. Blocuri la indigo,  acoperisuri taiate drept,  adaptate climei, putine blocuri inalte.

Nu voi intra in detalii acum asupra calatoriei in sine.  Un lucru e cert, figura lui Al-Assad-tatal mi-a urmarit drumul si toata sederea mea in Siria.

Experienta siriana pe repede inainte. Un reper de viata care mi-a schimbat perspectiva.

Am stat aproximativ o luna de fiecare data. Am avut  norocul sa imi gasesc un ghid informal, un pusti minor, provenit  dintr-o familie mai instarita si care stia foarte bine romaneste,  Pustiul, a carui varsta nu am stiut-o  si care era prea minora (scuzati exprimarea) pentru a conduce o masina. A aflat-o mult mai tarziu, ininte de a ma intoarce  in Romania. Stia atat de bine romaneste si atat de frustrat era de constrangeri incat la doua cuvinte comunicate trebuia sa scape o injuratura pe care o modifica si intortochea pana o aducea la nivel de arta, de injuratura romaneasca de mega-periferii.

Avand o calauza ca el am simtit si invat ce inseamna o mica parte din cultura siriana. Am vazut ce inseamna viata unei persoane instarite, cu o pozitie in societate si a unui om din popor.

Am inteles ce inseamna o casatorie aranjata cu o fata, o adolescenta chiar, a carei fata sta dincolo de val.

Am inteles drama celei de a doua sotii cumparate sau a oricarei sotii care poate sa isi cumpere chiloti doar daca e insotita de alaiul de rubedenii.

Am aflat despre stigmatul pe care il suporta o fata nemaritata  care se iubeste fizic cu un barbat.

Am invatat cum copii mai mici de scoala (nu stiu daca ajung vreodata la scoala) imping roaba cu pietre pentru un ban.

din prea multa saracie.

Am aflat cat de greu poate sa fie sa nu ai sol roditor si sa trebuiasca sa importi pamant, dupa cat de rau e sa nu ai apa si sa te zbati pentru o sursa de  apa.

Am simtit pe propria piele ( fie cu pipaituri, fie prin ghionturi) sa fii diferit, pe cand diferit insemna occidental.

Am simtit ce inseamna sa nu poti alege o chestie simpla precum un loc in autocar pentru simplu fapt ca esti femeie.

Am aflat, vazut cu proprii ochi, arme pe strada in vreme de pace.

Dar mai ales am vazut ceea ce altii de acum incolo vor considera un miraj: Palmyra. Am vazut o civilizatie milenara distrusa de un razboi inutil.

Poate va veni o vreme cand voi povesti despre fiecare, pe rand.