Incerc sa prind glas III – Aventura de iarna in padure

Incerc sa prind glas III – Prin padure noaptea pe snowmobil

Rămăsesem datoare cu ultima parte, cea mai frumoasă de altfel,  a călătoriei în ţinutul zăpezilor. 

Se întunecase demult când am plecat ultima oară de la Lăcăuţi, era poate 10 noaptea. Călăuza noastră ne-a întrebat dacă vrem să mergem pe o variantă de drum mai scurtă, de aproximativ 30 de minute, sau pe un traseu de peste o oră jumătate, dar mult mai frumos. Ora târzie ne-a determinat să alegem drumul scurt şi asta am cerut : să fie drumul cel mai scurt! Am ieşit la săniile motorizate, care deja se troieniseră, pregătiţi de un drum lin către hotel. Vântul se oprise, nu se mai mişca nici o creangă de brad.

Ghidul nostru, cap de gaşcă, o coteşte taman în direcţia opusă faţă de care noi ne aşteptam să mergem pe drumul deja cunoscut. Dar el ştia mai bine până la urmă! În sus  era o beznă de îţi băgai degetele în ochi, pe jos zăpadă albă curată. Nu am parcurs mai mult de 10 minute când am început să afundăm în pădure. Cărarea pe care mergeam, dacă o pot numi cărare fiindca peste tot era un maldăr uniform de zăpadă,  avea o lăţime doar cât să trecem cu săniile printre copaci. Deasupra nostră brazii se împreunau astfel încât eram obligaţi din timp în timp să ne aplecăm ca braţele joase ale brazilor să nu ne lovească. Când mai atingeam cu casca câte o ramură, simţeam cum stratul de nea cade greu în urmă. Pădurea înzăpezită are farmecul ei noaptea, un miraj straniu care nu mi-am imaginat că poate exista. Ai senzaţia că esti într-un film alb negru: nu poţi să vezi cerul, de fapt, nici nu te gândeşti să îl priveşti, drumul ce îţi şerpuieşte  în faţă este de imaculat, numai lumina farurilor care se reflectă în această spumă pufoasă de zăpadă se sparge în mii de curcubee.

După minute bune de mers printre copaci, traseul se mută pe muchia unei râpe, aflată în  stânga noastră, iar singurul mod de a  înainta într-o oarecare singuranţă, fără a fi atraşi în gol, era să mutăm centrul de greutate mult în dreapta, scotându-se şezuturile şi tot trupul în afara saniei. Nici mutarea corpului nu a fost prea uşoară, pantalonii îmi îngheţaseră pe scaun, iar când s-au dezlipit au scos un pocnet scurt.  Am scăpat de panta din stânga, s-a mutat pe dreapta… şi tot aşa, mare parte a drumului am parcurs-o aplecaţi mult în afara snowmobilului, pendulând după cum ne purta pădurea.

            La un moment dat coloana se opreşte. Chiar în mijlocul potecii era un copac dărâmat. Mă gândeam cu spaimă că nu prea aveam cum sa întoarcem pe poteca îngustă. Nici să zburăm nu puteam, nu rămânea decât să îl ocolim. Sus era o rampă abuptă şi brazi deşi, jos pantă aproape la fel de înclinată, dar parcă erau copacii mai rari. După ce ghidul nostru a travesat săniile una câte una, fără pasager pe ea.Trecem de acesta si dă de al doilea hop, la o răspântie. De fapt, răspântie e mult spus era o poieniţă albă, ca toate celelalte, înconjurată de brazi , acoperită de câţiva arbuşti aruncaţi din loc în loc. Semăna atât de mult cu alte locuri, încât nu aş fi ştiut pentru nimic în lume că trebuie să cotim! Pe când încercam să întoarcem către vârful dealului snowmobilul continua să alunece în ciuda eforturilor de a- l contrabalansa. Toată faza, care s-a rezolvat prin a pune încă o persoană pe sanie, trecând una câte una, a durat câteva minute, dar destul să mi se pară o eternitate.

            Adrenalina am simţit-o mai târziu. Din loc în loc, tăind poteca, se vedeau urme gigantice de urs. Erau destul de vechi, de câteva ore, după cum se aşternuse zăpada peste ele. Destul de vechi ca ursul să fie totuşi departe, destul de proaspete încât să ne simtă. La un moment dat, când am încetinit şi motorul jucăriei nu mai huruia atât de puternic, mi s-a părut că aud urletul lupilor. Am comentat timid, dar mi s-a spus din toate părţile că mi se pare. A fost singura remarcă pe care am făcut-o să nu par paranoică. Nu am mai mers mult şi din pădure apar două rânduri de urme de lup, îngrijorător de proaspete. Atunci chiar mi-a crescut adrenalina.De fapt, eram îngheţată: pilelea de frig, seva de frică! Am mers paralel cu acele  urme o bucată lungă de drum, de parcă lupii ne călăuzeau drumul. De vreo două ori au dispărut adânc în pădure, reapărând câteva sute de metri mai jos, desenând în continuare traseul pe care noi îl urmam. După ceva vreme (de la plecare şi până am ajuns în Comandău am pierdut noţiunea timpului) m-am obişnuit cu prezenţa paşilor sălbăticiunii în zăpadă, iar pulsul mi-a revenit la normal.  Apariţia unor urme de vulpe a fost deja motiv de veselie,  la modul ia te uită ce distracţie pe animalele din pădure!

Ne-am oprit la o altă pseudo-răspântie (asta fiindcă noi urma să schimbă direcţia de mers, după cum am văzut mai târziu, nu fiindcă ar fi fost o încrucişare de drumuri), unde eu, trădătoarea, m-am văitat de frig. Nu mă plângeam în van. Deşi în rest eram îmbrăcată gros, pe deasupra ghetelor, mult prea scurte,  intrase zăpadă şi în timp îngheţase în ghete. Variantele erau fie să mergem pe un drum la fel de frumos ca cel parcurs, dar care mai dura încă o oră jumătate, fie să ne întoarcem pe drumul forestier pe care urcaserăm iniţial. Am preferat cea de a doua varintă,scurtă şi sigură.  

Când am ajuns în Covasna, în timp ce îmi scoteam ghetele sleite, cugetam că hotelul acela comunist, bătrânicios, dar îmbibat cu un miros puternic de lemn, e cel mai călduros loc de pe Pământ.